opinii

Patria noastră a trimis în spaţiu o rachetă şchioapă şi-un satelit inexistent. Azi-dimineaţă, s-a anunţat la radio că o rândunică a intrat în camera Conducătorului Iubit şi i-a mulţumit cu glas omenesc pentru ultima victorie, adusă poporului nord-coreean. A avut noroc rândunica. Dacă intra la mine în cameră, nu scăpa nemâncată. Mi s-a acrit sufletul de atâtea furnici mestecate şi glet supt.
Cu racheta asta cred că i-am suparat tare de tot pe imperialişti. Ne-au promis că ne pun cu botul pe labe. Unii spun că sunt în stare să vină să ne elibereze, aşa cum au mai făcut. Dacă mă gândesc bine, n-ar fi aşa rău. Am auzit că pun lifturi la blocurile cu multe etaje, nu doar scări, cum facem noi. Sunt mari mâncăi de  carne. Eu noaptea visez alge marine din carne, terci din carne, făină de oase din carne. Îi aştept cu farfuriile spălate.
Au şi deprinderi proaste, nu fac înviorarea ca noi, la ora cinci dimineaţa, tot oraşul în mijlocul străzii. Ce să-i faci, nimeni nu e perfect.
Se spune că mai aduc ceva care se numeşte democraţie. De obicei o aduc odată cu războiul. Tovarăşii l-au trimis pe tata la mină, pentru că a înjurat un cui. Dacă democraţia îl aduce acasă, poate să vină liniştită. Dacă o aduce şi pe mama din armată, sunt trei ani de când au luat-o, chiar vreau să vină mai repede. Dacă democraţia e comestibilă, şi am auzit că e, să ne-o aducă naibii odată.
Sunt puţin îngrijorat, bunicul repetă într-una că imperialiştii nu mai au bani de război. Curios, cineva mi-a şoptit că fac războiul cu taxă inversă. Poate au şi ei îndoielile lor. De la noi, în afară de ploaie, nu ai ce să iei.
Bunica, o femeie care a văzut multe la viaţa ei, mi-a dat odată ciocolată.  Cred că atunci am fost fericit. Nu mai ţin bine minte dacă a fost adevărat. Poate era doar o închipuire, scăpată din poveştile bunicii, despre oameni care sunt îmbrăcaţi în blugi, beau cola, râd şi dansează. La noi râzi şi dansezi numai la ordin, altfel nu-ţi vine.
Dacă democraţia înseamnă avioane, bombe, tancuri, soldaţi şi e obligatoriu să existe morţi, mulţi morţi, atunci trebuie s-o primim cum se cuvine, cu cimitirele deschise, adică. Ca în Vietnam, Serbia, Irak. N-a ajuns încă la noi, dar cred că a făcut deja primele victime. Eu unul, sunt mort. Sunt mort de mult, după ciocolata lor. 
În singurul nostru ziar scrie aşa: „Chiar dacă a permis această nobilă victorie, Conducătorul Iubit a regretat că nu a fost în măsură să cheltuiască mai mulţi bani pentru mijloacele de existenţă ale poporului şi a izbucnit în hohote de plâns". "Dar poporul nostru va înţelege".
Eu unul, nu vreau să mai înţeleg nimic. Jur pe cravata roşie de la gât, că abia aştept să le ofer buchete de flori tovarăşului Barak şi tovarăşei Michelle. Ard de nerăbdare să devin primul pionier imperialist din clasa mea. Vreau să-i văd pe toţi cum izbucnesc în hohote de plâns, să le răspund cu hohote de pizza cu peperoni. 

George L. Dumitru