opinii

  S-au amestecat atât de bine cu viaţa oraşului încât nici nu le mai observi. Sensul negativ s-a pierdut de multă vreme. Sunt scuzabile şi necesare, făra să aducă infirmităţi realiţăţii ci doar interpretări personale.
              Minciunile, minciunelele, braşoavele, trasul sau dusul cu preşul, abureala, vrăjeala, baterea de câmpi, prostirea pe faţă îmbrăţişează cu pasiune adevărul. Muşcă adânc din el, cu o poftă şi-o convingere cum numai pe malurile Dâmboviţei poţi găsi.
              În parc, ţânci peltici le bâlbâie cu inocenţă, smulgându-ţi zâmbete admirative.  „Doamne, ce le mai merge mintea!”. Astea ajung la colecţie, păstrate în siguranţă. Peste ani, le vei scoate la lumină, să-ţi decoreze singurătatea, să înşele neputinţele.
              La piaţă, precupeţe limbute, cu apucături de iluzionist, ţi le varsă în sacoşe, de pe cântarul sperjur, din tasul „fără nici-o preparaţie”. Alacazam, Alacazum! Sunt comerciale şi perisabile, le arunci la gunoi, juri că nu mai dai pe-acolo.
              La secţie, cel care se ocupă de lege şi ordine, te plesneşte peste frunte cu ele. Ai alergat ca un turbat să prinzi hoţii, i-ai văzut cu ochii tăi cum ţi-au spart maşina. Afli ceva nou chiar de la poliţist. „Se pare că nu sunt ei”.  Simţi cum te loveşte damblaua competenţei oficiale. Te fereşti agil, să dea peste cel care a vorbit cu tine.             
              Pe aleile cimitirului, le primeşti milostiv, între două linguriţe de colivă, de la băbătii cu placă în gură şi maslu arvunit. Sunt înţelepte şi nefolositoare, pudrate cu recunostinţă, muiate în ipocrizie. Gustoase, alunecă lin, dinspre creier până la intestine, fără să capeţi indigestie.
              Acasă, le inspiri pe nesimţite, de la cel sau cea care te ştie pe de rost, de ani şi ani de zile. Unele te pacălesc de tot, pe altele le descoperi mai devreme sau mai târziu. E bine să le notezi, să le pui de-o parte. Nu se ştie când le vei folosi şi tu. Până la un punct, sunt spuse cu bună intenţie, au scopuri funcţionale, casnice, fiziologice. Odată depăşit punctul respectiv, se transformă în buton atomic. Cândva, tot te vei aşeza pe el, din greşeală.
              La serviciu, le înghiţi nemestecate, de la şefi, ori cu noduri, de la colegi. Cresc în plicuri, din răsad de fluturaş de salariu. Au coajă profesională, miez pecuniar iar gustul îţi face gura pungă.               
              Te mângâie drăgăstos cu ele părinţii, le duci mai departe copilului tău. S-ar vrea educative, ispitesc virtuţile cu pilde. Cine să le mai ia în seamă când toţi le ştiu gratuite, condamnate la inutilitate.
              Le încasezi mişcat, de la prieteni de-o viaţă. Sunt travestite în confesiuni, cârpite cu petice sentimentale. Trec solemne, din ochi în ochi, fără un singur clipit. Pun în mişcare ani plini cu amintiri, au un parfum anume. Fac lacrima să joace pe gene, adună nodurile în gât, usucă gura. Le-ai da de pomană oricui, numai să nu mai ştii de ele, de partea din tine pe care o îngroapă în murdărie.
              Ţi le serveşti singur, conştient sau nu, ca pe un drog sau ca pe un purgativ. Totul e să rămâi în joc şi mâine. Nu te apuca să spui ce-ţi trece prin cap. Oraşul acesta e unul dintre locurile în care sinceritatea e  aproape ilegală. Mai mult ca în alte părţi, supravieţuirea se clădeşte pe minciună.

George L. Dumitru