opinii

     Salonul de spital e un loc în care memorabile sunt doar motivele  de îngrijorare sau absenţa lor. Totuşi, suferinţele copleşitoare ajută o mică faună de semeni ai noştri să supravieţuiască. Nu mă refer la medici, pe ei îi fac să prospere. E vorba de o ceată de negustori ambulanţi, care slalomează abil printre paznici şi brancardieri, sprintează pe după asistente, până ajung la bolnavi, spre a le vinde tot felul de nimicuri, aparent necesare, dar perfect inutile.
     O apariţie familiară este mutul calificat, cel cu geanta doldora de fel de fel de păpuşele, unghiere, minilanterne, crucifixuri, iconiţe. Cel în cauză era înalt şi tinerel, suplu, cu limpezimea unei figuri de olimpic la matematică. Ca o curiozitate, muţii închipuiţi se află mereu în floarea vârstei. Găsise o grimasă binevoitoare, lipsită de stridenţă, care se potrivea fericit mizei. Oamenii îl ajutau cu speranţa că ceva din ajutorul lor se va întoarce, că vor părăsi cu bine locurile şi gândurile insuportabile. Primeau pacheţelul, apoi dădeau banii, perfect conştienţi că n-au trebuinţă de fleacurile respective şi că individul era acolo în interes de serviciu de milă publică. Oricum, mistificarea prezenta şi o doză microscopică de onestitate. Se dovedea o problemă de opţiune, nu un tarif imuabil, ca în cazul îngrijirilor medicale primite. 
      În pragul salonului cu pricina, mutul a avut o reţinere. Chipurile oamenilor arătau rău, galbene sau pământii. Peste pete de urină şi sânge, trupurile întinse zăceau înnodate cu perfuzii şi pungi de colectare. Rudele vegheau la căpătâiul lor. Singurul care avea ceva culoare în obraji era un bătrân rezemat de speteaza patului. Trăia roz, ca pastilele pe care le lua cu duiumul, pândind la nesfârşit o muscă nevăzută, de pe faianţă. Purta un conciliant zâmbet atoatecuprinzător, de care nu se despărţea nici măcar la toaletă. Surzenia severă pusese între el şi ceilalţi o însingurare mormăită la ureche, din care cu greu reuşea să aleagă ceva, atunci când senilitatea mai deschidea câte o fereastră a înţelegerii.
     Luând tăcerea bătrânului drept încuviinţare, mutul şarjă cu eleganţă. Fără să bănuiască vreun obstacol, oferi smerit pacheţelul. La vederea braţului întins, ochii obosiţi puseseră, din reflex, bombăneala fără identitate. Dar prezenţa iconiţei declanşă pe loc o erupţie de generozitate. Din nepotrivirile minţii sale, bolnavul înapoie cele primite şi întinse o hârtie de zece lei către mut, cu singura pretenţie, de a-i ura un dulce amăgitor „Să trăieşti şi să te faci sănătos!”. Zâmbetul etern conciliant şi drăgăstos îl înfăşură pe cel mai încurcat mut de profesie. „Zi aşa şi ia-i!”, întări pijamaua milostivă, fluturănd hârtia, legănând a ispită piciorul, pe marginea patului.
      Mutul înghiţi în sec, clipe lungi, de cumpănă. „Al naibii moşneag!”. Numai simplu nu era să înceapă a vorbi dintr-o dată, în public. Nu vroia să renunţe tocmai acum la nimbul profesional de bătut de soartă, ar fi pierdut tot spitalul. Dar nici cei zece lei nu erau de lăsat. Trebuia să găsească ceva, repede de tot. Fără să scoată un sunet, ciupi bancnota candid, cu două degete şi dispăru pe uşă în marşarier, ca gheişele.
      „Să trăieşti şi să te faci sănătos!”, răzbi parcă, în urechile îmbătrânite. „Doamne, da’ greu se mai dă de pomană în ziua de azi!” se minună binefăcătorul surd, finalmente împăcat cu veşnicia pe care tocmai o arvunise.

George L. Dumitru