opinii

     Un oftat, grijuliu înăbuşit, tresaltă tot mai des în piepturile celor care au apucat să cunoască traiul dinainte de optzeci şinouă. Ceva lipseşte amarnic din vieţile lor, face să pară lipsită de rost fiecare zi care trece.
     Unde-s cozile de altă dată, oameni buni?  Ce-am făcut cu ele, pe unde le-am risipit, inconştienţi?
     Pentru unul care a atârnat în ciorchini, pe scările tramvaielor, autobuzelor, troleibuzelor, timpul nu mai curge la fel. Pentru cel ce-a parcurs sute de kilometri pe acoperişul vagoanelor e o lipsă jignitoare. Nu se poate înlocui aşteptarea plină de iluzii frânte din faţa centrelor de carne şi lapte, farmecul listelor păzite cu sfinţenie, desfiinţate, rescrise, măsluite, pentru ca în cele din urmă să nu mai fie respectate deloc. Nu e uşor de găsit echivalentul moral al săvârşirii statului la o coadă de cel puţin două ore, de pe urma căruia să te întorci acasă cu  şampon, pastă de dinţi, portocale, alte câte şi mai câte minore victorii. 
     În afara faptului că era o justificare imbatabilă a existenţei personale, avea puterea unui certificat universal de competenţă. Pe actul profesional de căpătâi aveai o ştampilă care te făcea redutabil: „Autorizat în coadă”.
    Calvarul unei epopei de două-trei zile  la benzinărie era ca o cicatrice de veteran de război, garanţia că eşti un tip demn de tot respectul şi posibilitatea imediată de a-ţi hrăni propriul orgoliu cu porţii nemăsurate de satisfacţie. Grea pedeapsă să continui a vieţui în absenţa ritualului, întreţinut ani în şir, ce acaparase cam tot ce era necesar traiului. De la lenjerie intimă, pâna la cartoane cu ouă, de la bere, până la televizoare, de la pâine, până la maşini.
    Şi totuşi, golul imens lăsat de feluritele şi inevitabilele cozi de odinioară a fost luat pe nesimţite de alt mod de manifestare.  Protagoniştii sunt cam aceeaşi, purtând peste timp, cu sau fără vrere, ceea devenise unul din rosturile lor. Trecute printr-o metamorfoză plină de nerozie, cozile năpârlite şi-au luat în zilele noastre aspectul profund naţional al îmbulzelior. Vremurile idilice ale statului placid în şir, spoveditului dezinteresat, fără preot, dar cu martori, au lăsat locul unor desfăşurări mult mai dinamice şi mai lipsite de sens. Îmbulzeala isterică, aducătoare sau nu de capete sparte, plină de ghionturi, înjurături, câteodată şi scuipaţi duce mai departe tradiţia autoinamiciţiei patriotice româneşti. Trebuie să ne punem singuri beţe în roate. Dacă nu noi, atunci cine?
    Ofensiva n-a iertat nimic. A început cu pensiile şi impozitele din oficiile poştale şi birorurile administraţiei financiare, agheazma, slujbele şi moaştele din biserici, morţii celebri din cimitire, vanghelioanele. Mai apoi au fost mititeii, fasolea, sarmalele de la pomenile de partid, concediile la băi, preşedinţii şi politicienii(la cerere aici), şi în cele din urmă dar înainte de orice, tot ce e moca, nu contează ce. Dacă nu se rupe un gard, o uşă, dacă nu se sparge un geam, dacă nu se umflă un ochi, un cap, totul a fost în van. Noi n-avem ce face cu rezolvări simple, disciplinate, ne trebuie haos, năduşeli, îmbrânceli. 
     Români, ne-am zis singuri, ghiauri ne-au zis turcii, barbari, ne-au zis romanii, adjudecat!      

George L. Dumitru