opinii

De la balcon, din blocul meu crescut în inima Oborului Vechi, am numărat azi-dimineaţă unsprezece macarale. Mă rog să nu fie vreuna gestantă, ca mâine dimineţa sa nu număr doisprezece. Roată, cât cuprinde privirea, macarale, şantiere, macarale, şantiere.

Le ştiu, le cunosc bine, sunt creaturi migratoare formând un fenomen, o ţară care călătoreşte în timp, cu tot cu populaţia ei. Apar şi dispar la intervale de zeci de ani. Ultima oară le-am vazut la sfârşitul anilor optzeci, poposiseră între Sfânta Vineri şi Mitropolie, până pe stadionul Republicii. Transformaseră Bucureştiul într-un lagăr de muncă, mii de oameni aduşi cu forţa din toată ţara construiau o bucată nouă de oraş, devastând altele.

Toate erau galbene. Odată cu ele soseau şi alte vietăţi metalice, basculante, cife de beton, compresoare, buldozere, excavatoare. Pe unde treceau, stratul de noroi depăşea glezna, cuprinzând cartiere întregi, copacii dispăreau cu tot cu străzi şi case. Atunci au lăsat în urma lor un sumbru cartier administrativ, o inutilă salbă de fântâni pocite, un mastodont arhitectural care ba e mândrie, ba e ruşine naţională.

Suratele lor din douămiiopt sunt foarte diferite. Mai ales din punct de vedere cromatic. Pot fi albastre, verzi, negre. Nu mai sunt mătăhaloase,  greoaie ci zvelte, rapide. Cele vechi erau mai sfioase, se aşezau la distanţă de tine, îşi vedeau de treaba lor. Astăzi, dacă nu eşti atent, cârligul îţi intră pe fereastră iar macaragiul e un tip care face parte din familie, te poţi privi cu el, ochi în ochi, pentru că locul lui de muncă e la doar cincisprezece metri de geamurile bucătăriei tale. Dacă e un tip de treabă, poţi bea cafeaua cu el, daca nu, atenţie la felul cum îi admiră mersul soţiei tale, între baie şi dormitor.

Pe cele din ziua de azi le urmează cam aceeaşi faună asociată. Tot cife, tot buldozere, tot excavatoare. Şi totuşi exista o apariţie nouă care are ceva diabolic în ea. Acţionează îndeosebi noaptea, se numeşte pompă de beton. Nu vei putea uita niciodată mugetul ei barbar, în miez de noapte şi nici imensul braţ articulat, căruia nici un loc nu îi este imposibil de atins, nici măcar cel de pe perna ta, din somnul şi visele tale dulci, în care toarnă beton de cea mai bună calitate.

O regulă de fier funcţionează pentru cele de azi, ca şi pentru cele de acum douăzeci de ani: toţi le regretă venirea şi nu plecarea. Urma lor asupra acestui oraş e tristă. Cu cât sunt mai moderne, mai înalte, mai puternice, e şi mai tristă. Un lucru e cert, atunci când fenomenul Macaralia apare, o parte de oraşul autentic dispare. Răman în urmă megastructuri, minuni tehnologice care sunt în acelaşi timp culmi de urât spre viitorul absurd al acestui oraş.