opinii

    Dacă pasul te poartă printr-unul din apartamentele miilor de blocuri bucureştene, din cartierele mărginaşe, ia aminte să nu strici dansul neaşteptat potrivit, al trecutului cu prezentul. După zeci de ani petrecuţi în fabricile şi uzinele capitalei, mai vârstnicii trăitori ai cetăţii  au găsit un foarte personal fel de prelungire şi împletire a două simboluri  marcate din plin de trecerea timpului.
    În oricare cameră ai intra, prin faţa ochilor se perindă o defilare
de perechi prea puţin obişnuită şi înţeleasă. Jur împrejur, se răsfaţă puzderie de bibelouri. Porţelanul şi alabastrul însufleţesc cai, lei, bunici sfătoşi trăgând din pipă, juni puşi pe hârjoană, delfini plonjând în aer dintre încremenite alăturări florale, dansatoare de jazz pradă crizelor de sciatică, mirese gâtuite de cascade împietrite de volănaşe, Bamby verde ca mărarul, cerbi impunători ciobiţi în coarne. Să tot fie zece-douăsprezece figurine, cât dai roată cu privirea. Sprijinind fiecare bibelou, în chip de pedepsită pereche în veci desperecheată, stă rezemată câte o icoană. Mai mică, mai mare, cu ramă sau fără, simplă sau cu sclipici, din lemn ori carton stă rezemată pe partenerul ei de încredere. Aşa înşiraţi, doi câte doi,  participanţii arată de parcă ar fi prinşi într-o „braşoveancă” neobosită, ce durează de ani şi ani.
      Misterele se destramă, plecând pe firul sufocantei demonstraţii de credinţă ce s-a alăturat vechii pasiuni româneşti, de poceală a frumosului. N-avea cum să se sustragă tocmai Biserica, pornirilor vremurilor moderne. Dintotdeauna mare iubitoare de arginţi, a adus în faţa mirenilor toate invenţiile marketingului şi ale tehnicilor de vânzare, punând pe picioare o afacere sfântă, cu un brand imbatabil. Era consumistă a făcut să apară discoteci în Casa Domnului, slujbe cu lasere şi reflectoare, inflexibile şi inimaginabile tarife, pentru toate câte ţin de viaţă clericală.
     Sfinţii părinţi au căpătat şi ei metehne în pas cu vremurile. Au pofte felurite, mai spovedesc şi cu trupul nu numai cu vorba şi harul, mai cad în pipăieli. Nu-i un capăt de ţară dacă nu se înţelege nimic din cununie. Nasul roşu al preotului l-ar face gelos pe orice clovn de circ, grimasele la fel. Smerenia e o stare greu de obţinut, trebuie trecute multe încercări iar tentaţia de a înmulţi de bună voie şi încercările şi rezultatele lor contabile, e mare chiar şi pentru purtătorii de sutană.
      În vâltoarea timpului, drept credincioşii nu mai înţeleg nimic. S-a răspândit ideea că barza care aduce maşini, case, excursii, bani,  în loc de copiii de odinioară, e credinţa în Dumnezeu. Fiecare pregăteşte seara o listă consistentă cu dorinţe proaspete şi o expediază printre mătănii acelui patron atotputernic de hipermarket divin.
      În fapt ni se oferă o marfă, aşezată pe unul din rafturile societăţii. Rugăciunile au şi ele coduri de bare. Cu cât e îmbulzeala mai mare şi oamenii se calcă mai tare în picioare să capete marfa, cu atât mai străini şi goi se întorc acasă. Nici n-ar avea cum să fie altfel din moment ce viaţa pe care o duc şi oamenii din Biserică şi cei din afara ei, are prea puţină legătură cu Dumnezeu.
     Din moment ce se oferă un surogat, casant şi vulnerabil ca şi alabastrul ce sprijină iureşul de icoane din casele românilor, credinţa rămâne o chestiune personală, în afara influenţelor exterioare. La fel de personală ca acea unică icoană cu candelă, nelipsită din casele bunicilor noştri. Veşnic aprinsa candelă solitară spune infinit mai mult decât aversele de icoane ale zilelor noastre.

George L. Dumitru